Miercuri am participat la una dintre intalnirie periodice pe care trustul Galenus le organizeaza cu cititorii revistelor sale. Am acceptat aceasta invitatie in principal datorita faptului ca unul dintre oamenii de baza in acest trust este prietenul meu, doctorul Alin Popescu, specialist in medicina sportiva – cel care (printre altele) are grija de sanatatea loturilor nationale de rugby.

Tema de discutie a fost “de sezon” – cum ne mentinem in forma de sarbatori. Desi imi plac foarte mult sarbatorile de iarna (cui nu-i plac…?), detest stilul romanesc de imbuibare, de parca n-ar mai fi vazut niciodata mancare in viata lui/lor. Asa ca merita subliniata inca odata ideea de moderatie, ceea ce s-a si intamplat la aceasta intalnire.

S-a vorbit despre alimentatie, despre ceaiuri si despre miscare. A venit o domnisoara reprezentant al unei firme de suplimente nutritive (Sprint) care ne-a prezentat doua produse nou intrate pe piata – Protect si FluSheild. A mai fost invitata o domna din India care tine niste cursuri de tehnici de respiratie si care ne-a pus sa facem un exercitiu la finalul discursului ei.

Eu am fost invitat sa discut despre importanta miscarii – un subiect aparent simplu, dar totusi greu, pentru ca toata lumea stie ca trebuie sa faci miscare (sau sa-i zicem sport), asa ca am vorbit despre un subiect drag mie – maratonul. Nu stiu daca i-am convins (nu sa se apuce de maraton, ci macar sa se miste cat de cat), totusi dupa intalnire o doamna mi-a spus ca i-ar place sa vina la alergarile noastre de grup.

Invitat de onoare a fost Andreea Antonescu, un fel de papusa Barbie (poate o sa vrea Dora sa o adauge la colectie ), care ne-a marturisit cu veselie ca ea mananca total aiurea, preferand pizza, cartofii prajiti si dulciurile… pentru ca oricum nu se ingrasa. Evident ca interventia ei s-a potrivit ca nuca in perete cu ceea ce discutam noi acolo. Imi pare rau ca nu am avut ocazia sa ii spun ca o alimentatie corecta sau proasta nu se raporteaza (ca efecte) numai la riscul de ingrasare. Exista o multitudine de alte probleme posibile. In sfarsit, fiecare traieste asa cum doreste…

Evenimentul a avut loc la Casa Satya, un local indian pe strada Banu Manta, placut ca ambianta, insa platourile cu gustari au lasat mult de dorit, motiv pentru care au ramas aproape neatinse.

Fotografiile sunt facute de Mihnea Ratte in cadrul evenimentului organizat de Trustului de presa GALENUS in data de 26 noiembrie 2008, eveniment prin care revistele TONICA, SLAB SAU GRAS si FARMACIA TA se intalnesc cu cititorii.

Are tata doua fete: Dora (4 ani) si Antonia (2 zile). Stelutzele mele!

Berlinul este un oras mare. Asa cum ne spunea cineva, in Berlin nimic nu e “aproape”. Din fericire au un sistem de transport public excelent organizat, atat de suprafata, cat si metrou. In diametru are vreo 60 km. Nemtii au fost suficient de inteligenti incat sa reconstruiasca dupa razboi intr-un stil aerisit si bine sistematizat. N-am vazut nicaieri balamucul de masini de la noi. Au bulevarde largi, trotuare largi, e curat, e civilizat.

Am stat acolo cateva zile, cu ocazia maratonului. L-am vazut odata din alergare si apoi la pas, in zilele de dupa maraton. Nu pot sa zic ca m-a impresionat foarte tare, dar mi-a placut. Este o metropola in adevaratul sens al cuvantului.

Ca sa vezi tot, sau cat mai mult, trebuie sa stai cel putin o saptamana si sa ai tot timpul dedicat numai turismului. Am vazut si eu o buna bucata. Foarte interesant si foarte util – in fiecare zi se organizeaza, de doua ori pe zi, tururi gratuite ale orasului cu ghid (in diverse limbi de circulatie). Acesti ghizi sunt de obicei studenti, care castiga din “tips”-urile oferite de turisti (si pot scoate cateva sute de euro pentru cateva ore de plimbare prin Berlin). Mi s-a parut o idee excelenta sa ma alaturi unui astfel de grup, pentru ca una este sa te plimbi de capul tau si sa te uiti aiurea la cladiri (aveam un ghid de buzunar, dar e destul de incomod sa stai sa citesti) si altceva sa iti povesteasca cineva avizat despre ceea ce vezi, impanat cu date istorice, anecdote, “secrete” etc.

Pe langa maraton, acest tur al Berlinului a fost cel mai bun lucru pe care l-am facut acolo. Ghidul nostru, un neamtz blond (cum altfel…), barbos, absolvent de filozofie, foarte documentat si excelent vorbitor de engleza, ne-a umplut creierul cu o multime de informatii. Trebuie sa recunosc ca nu stiam mai nimic despre istoria Berlinului, o istorie zbuciumata. Desi au calcat in picioare Europa, nemtii au avut si ei partea lor de necazuri (si asa cum se intampla totdeauna, oamenii obisnuiti au cel mai mult de tras).

Poarta Brandenburgica este cel mai faimos reper turistic din Berlin – practic simbolul acestui oras. In fata ei se gaseste Pariser Platz (Piata Paris), in care se gasesc cateva hoteluri si ambasade celebre.

Sus, pe Poarta Brandenburgica se afla Cvadriga, grupul statuar in care se gaseste zeita victoriei (care priveste spre Ambasada Frantei si Piata Paris, simbolizand victoria asupra acestui oras – asta e o “birfa”, n-as baga mana in foc pentru aceasta informatie).

In drumul nostru am vizitat un fel de “monument” extrem de interesant, dedicat victimelor Holocaustului. Este un spatiu mare, cat un parc, plin cu niste blocuri de beton. Ele incep de la cativa centimetri inaltime si apoi cresc pana pe la 3 metri, dar pe masura ce mergi printre blocuri, spre centru, practic cobori si blocurile incep sa te domine, sa te acopere. Iti da un sentiment de apasare, de izolare si nu prea iti vine sa ramai mult pe acolo. E o simbolistica foarte complexa. Ne-a explicat cate ceva ghidul, dar n-as putea sa va spun prea multe, pentru ca e o problema care ma depaseste.

 Dupa ce si-au pus toata Europa in cap, nemtilor li s-a intors cu varf si indesat, in special celor din Est. Au avut si ei parte de un comunism la fel de imputzit ca si la noi. Mai jos – o pictura murala pe Ministerul de Finante reprezentand minunile din ”iepoca de aur” (seamana izbitor cu rahatul din manualele noastre scolare).

Zidul Berlinului – unul dintre cele mai odioase “simboluri” ale istoriei moderne. A distrus o multime de vieti, a despartit familii, a impartit in doua o natiune. Initial a fost construit cu puscariasi, pensionari si someri, dar acestia lucrau “de izbeliste” si construiau un zid prin care se putea trece cu Trabantul, asa ca sovieticii l-au armat cu bare de fier. Ce se vede in partea de sus este tzeava de canalizare. Povestea e asa: initial era sarma ghimpata, dar de aceasta se puteau agata cei care vroiau sa fuga in Berlinul de Vest, asa ca la un moment dat sovieticii au avut o idee “geniala” – le-au spus americanilor ca au probleme mari cu canalizarea (comuna in tot Berlinul) si ca au nevoie de nu stiu cati kilometri de teava ca sa evite o epidemie. A doua zi, tot Zidul Berlinului era acoperit cu tzeava, de care nu se mai putea agatza absolut nimic. Simpatici rusii astia!

Check-point Charlie – locul pe unde se putea trece dintr-un Berlin in altul. O amintire urata.

Piata Ioana d’Arc, unde se afla Muzeul de Istorie si 2 catedrale identice (una protestanta, una catolica). Interesant, in Berlin exista multa populatie de origine franceza (hughenoti goniti din tara pe vremea cand erau asupriti).

Un monument interesant, dedicat victimelor razboiului. Practic este un mausoleu gol, cu aceasta statuie in centru (o mama care isi tine fiul mort). In mausoleu sunt ingropate 2 trupuri – a unei victime din lagar si a unui gardian nazist (ambii necunoscuti). Multi au protestat in legatura cu ultimul, insa cei care au conceput mausoleul au explicat ca si buna parte dintre soldatii nazisti pot fi considerate victime ale razboiului – in alte conditii n-ar fi fost determinati sa ucida, sa tortureze, sa distruga.

Aceste monstruozitati urmau sa fie un fel de “Casa Poporului” pe vremea comunistilor, doar ca nu au mai terminat-o. Berlinezii se opun demolarii, pentru ca e un simbol pentru ei.

O catedrala care pare veche, dar e doar invechita artificial, iar in dreapta Turnul Televiziunii.

Kaiser-Wilhelm-Gedachtnis-Kirche, poreclita si “dintele gaunos”, o catedrala in centrul Berlinului, care a fost bombardata in razboi si lasata asa, ca loc de aducere-aminte. Langa ea a fost construita un fel de anexa moderna, din sticla. Din dreptul acestei catedrale incepe Kurfurstendamm (Ku’damm), o importanta artera comerciala.

Un Isus aurit, stilizat, care ii imbratiseaza cu bratele si privirea pe credinciosi.

Partea moderna a Berlinului.

Postdamer Platz – multa sticla si lumina. Ultramodern.

Reichstag-ul este sediul parlamentului german. A fost bombardat rau de tot in razboi, dar refacut. Nemtii i-au pus o cupola de sticla. Oamenii stau la niste cozi lungi ca sa urce in cupola, de unde poti vedea sala parlamentului.

Coloana Victoriei din Tiergarten (un parc foarte mare, in mijlocul orasului).

Am vizitat si Olympiastadium Berlin, acolo unde se antreneaza echipa Hertha BSC.

Per total, Berlinul este un oras care merita vizitat. Intr-o zi ma voi intoarce ca sa vad si restul (de exemplu, nu am ajuns in Postdam).

De ani de zile merg la Gaudeamus, adica Targul de carte ce se desfasoara toamna.

Nu sunt un cititor inrait, sau cel putin nu mai sunt. Nu mai am timp sa citesc atat cat as vrea. Imi este dor de vremurile cand stateam o zi intreaga si citeam un roman, fara sa imi pese de nimic in jur. Acum am joburi, antrenamente, familie, deadline-uri, 40 de canale de tv, internet de mare viteza nonstop, blog, siteuri, colaborari, pacienti, clienti, club, intalniri etc. Multe. Am o viata plina. N-am timp sa ma plictisesc, dar nici sa citesc. Mai grav este ca nu mai am timp nici sa scriu atat cat as vrea. Ma rezum la strictul necesar, dintre care o buna parte este reprezentata de corespondenta pe mail care imi mananca mult timp.

Despre Gaudeamus: ca de obicei interesant. O abundenta de carti din toate domeniile si la toate preturile. M-am simtit oarecum pierdut pe acolo si m-a lovit o minidepresie: nu o sa citesc niciodata atat de mult pe cat ar trebui.

Spun din nou ce am mai spus si alta data: sunt timpiti cei care cred ca in scurt timp cartile vor disparea. Chiar daca in mediul electronic informatia este rulata si actualizata mult mai rapid, cartea ramane un obiect cu o semnificatie mult prea profunda pentru a fi data la o parte atat de usor.

Am gasit cate ceva interesant si de aceasta data, insa mi-am tinut banii in buzunar in fata multor tentatii, pentru ca am destule restante – carti cumparate de-a lungul timpului, care ma trag de maneca din biblioteca, iar eu pierd timpul pe net (motiv pentru care ma urasc).

In aprilie voi alerga Maratonul Paris.

Treaba e stabilita, taxa platita si planurile incep sa se schiteze in mintea mea. Faptul ca am un obiectiv clar ma ajuta sa imi programez mult mai bine timpul, in special din perspectiva antrenamentelor. In maraton, ecuatia este simpla – nu te antrenezi suficient, nu te descurci la concurs (de la a nu-l termina, pana la a scoate un timp prost, a te accidenta, a te epuiza etc.). Cel putin in cazul meu functioneaza de minune gestul de a-mi stabili un obiectiv clar, pentru ca stiu exact ce am de facut si care sunt riscurile daca nu ma tin de treaba.

Pentru Paris nu pot sa imi propun prea mult, decat eventual sa il termin la nivelul celor de anul acesta. Asta pentru ca ma asteapta o perioada destul de grea (veti afla curand de ce). Asa cum imi spunea un prieten maratonist, la nivelul meu de pregatire si la viata pe care o am (joburi, familie), este foarte bine daca macar ma mentin la nivelul actual. Stiu ca la un moment dat evolutia va veni (deja exista o evolutie notabila de cand am fost la primul concurs), insa nu vreau sa fortez nota. Cred ca daca te cramponezi prea tare de o evolutie abrupta pierzi toata distractia. In cazul unui alergator de nivelul meu, chiar daca voi cobori cu 15-20 de minute la urmatorul concurs, tot nu inseamna mare lucru. Adica tot un alergator mediocru voi fi. Sigur, imi doresc aceasta evolutie, insa vreau sa vina natural, fara sa imi omor picioarele.

Cred ca in cazul meu 2 maratoane pe an ar putea fi suficient, si pe langa ele niste semi si alte concursuri mai marunte. Deja dupa 6 maratoane in 2 ani (plus vreo 5 semi) ma simt usor obosit. De aceea am decis sa las jumatate de an de pauza (competitionala) pana la urmatorul maraton, iar Parisul s-a potrivit la fix.

Inscrierile au inceput pe 15 septembrie. Pe 18 noiembrie, deci in doua luni si un pic, s-au ocupat toate locurile – 37.000. O nebunie!

Banuiesc ca si la Paris va fi aceeasi atmosfera fantastica pe care am trait-o la Berlin. Mi-e dor totusi si de un maraton mic, in care sa existe portiuni de alergare solitara. Este o senzatie greu de descris in cuvinte - esti obosit, te lupti cu dorinta de a te opri, dar te impinge de la spate dorinta de a continua, in jur este liniste, se aud doar pasii tai, iti este sete, te dor picioarele, muschii… si la un moment dat se intampla ceva, nu pot sa explic cum, si incepi sa alergi usor, parca plutind, pasii se succeda extrem de firesc, senzatia de oboseala se estompeaza si intri intr-un fel de rezonanta cu tot ce e in jurul tau. Minute intregi esti fericit si recunoscator pentru ca esti acolo, pentru ca poti sa alergi, pentru ca faci ceva extraordinar si ai vrea ca acea senzatie sa nu se mai termine niciodata. Este un fel de detasare pe care nu am cu ce sa o compar, pentru ca doar in timpul maratoanelor am experimentat-o.

Asta seara am fost si am alergat in parc. Jumatate de antrenament l-am facut pe intuneric. Desi frig si cam pustiu in parc – sau poate tocmai din acest motiv – am retrait pentru scurt timp senzatia de care povesteam mai devreme. Am alergat avand febra musculara, pentru ca luni am mers la sala si am facut niste forta (trebuie sa trec mai des pe acolo), iar sambata am avut o alergare lunga, de vreo 17 km, impreuna cu un prieten care a tras de mine si m-a pus sa fac “lansate” pe ultima tura de parc (altfel eu sunt cam lenes si cam neglijez antrenamentele de intensitate). Cred ca durerea din muschi + frigul + intunericul m-au facut sa evoc senzatiile traite pe finalul unui maraton.

Imi dau seama ca astfel de ganduri insirate aici ar putea sa ii faca pe eventualii cititori rataciti pe blogul meu sa creada ca maratonul este un sport pentru anormali. Imi asum riscul si nu incerc sa conving pe nimeni de nimic. Mie imi place ceea ce fac si asta este suficient pentru mine.

Maratonul Berlin se inscrie in seria celor mai mari maratoane din lume, alturi de New York, Londra, Paris, Boston, Chicago. Asadar este un must pentru orice “colectionar de maratoane”, asa cum am devenit si eu in ultimii 2 ani.

Pentru mine, maratonul Berlin avea sa fie cel cu numarul 6 si al 3-lea pe anul 2008. Il asteptasem cu nerabdare si stiam ca nu o sa ma dezamageasca, in special pentru ca urma sa fie prima mea experienta la un maraton mare (sau mai bine zis… urias).

M-am decis inca din primavara sa merg la acest maraton, asa ca am fost printre primii care s-au inscris, profitand si de prima categorie de taxa, substantial mai mica decat urmatoarele categorii. Alaturi de mine s-au mai inscris inca trei prieteni si colegi de club – Marian Tudorica, Danut Cernat si Hiroko Ogawa; dupa un timp ni s-a alaturat si Dan Lixandru, un alt membru al Ro Club Maraton.

Perioada de pregatire a fost destul de lunga (practic ultimul maraton la care participasem fusese cel de la Belgrad, in aprilie); pe durata verii am mai fost la alte 3 semimaratoane, unde mi-am testat fortele pentru concursul din toamna. Stiam cam pe unde ma aflu si desi speram la o evolutie, imi dadeam seama ca nu are cum sa se petreaca atat de repede.

Primul contact cu acest maraton impresionant a fost atunci cand am mers la Expo pentru a ne ridica numerele de concurs si cip-urile. Stiam ca se inscrisesera 40.000 de oameni, si poate ar fi fost cu mult mai multi daca nu se punea limita maxima la acest numar; totusi nu aveam imagina a ceea ce inseamna atata omenire adunata la un loc. Cum spuneam, prima impresie mi-am facut-o in drum spre Expo, aflat undeva mai spre periferie, intr-o hala imensa. O coloana de oameni, ca la demonstratie, se intindea de la metrou si pana la locul respectiv. Nu ne venea sa credem cati oameni se indreptau spre Expo. Acolo alta surpriza – un puhoi imens de alergatori astepta sa se dea drumul la standurile de unde se luau numerele. Daca acest lucru s-ar fi intamplat la noi, probabil ca ne-am fi calcat in picioare, am fi stat ore intregi si ne-am fi umplut de nervi. Dar nemtii nu se dezmint atunci cand vine vorba de facut treaba “nemteste”, asa ca in cateva minute aveam pachetul cu cele necesare pentru concurs si ne puteam pierde in hala uriasa cu standuri comerciale. Acolo era un fel de paradis al cumparaturilor pentru pasionatii de maraton. Doar bani sa ai. In paranteza fie spus, la o astfel de expozitie se pot face cele mai bune achizitii in materie de echipament de alergare, suplimente nutritive, accesorii etc, pentru ca sunt aproape toti producatorii la un loc si cei mai multi dintre ei vin cu oferte tentante. Dupa ce ne-am facut shopping-ul, am incercat sa mergem si la Pasta Party, insa era prea mult de asteptat si deja eram cam in urma cu carbo loading-ul, asa ca am mers la un local in oras, unde ne-am umplut depozitele de glicogen (fara a ne goli prea tare buzunarele – trebuie spus ca Berlinul nu este un oras scump, asa cum ati putea fi tentati sa va ganditi).

Nu pot sa zic ca am avut foarte multe emotii la acest concurs. Ele au existat, insa a contat foarte mult faptul ca am fost cu grupul si m-am simtit oarecum protejat impotriva neprevazutului. Analizandu-ma, apropo de emotiile inainte de concurs, am constatat ca stresul meu cel mai mare este legat de posibilitatea de a rata startul. Pentru a ajunge la linia de start a unui maraton investesti destul de mult, in special timp si efort la antrenamente. La asta se adauga toate gandurile si planurile privind calatoria, investitia in sine cu drumul, cazarea si restul aspectelor financiare. Apoi mai sunt tot felul de maruntzisuri pe care trebuie sa le ai in vedere, de la pantofii de sport pe care ii vei purta si pana la micul dejun de dinainte de concurs, care nu trebuie sa pice greu, dar trebuie sa fie consistent si acceptat de organism. Toate acestea adunate (si nu sunt putine, cei care alearga stiu despre ce vorbesc) iti pot asigura succesul la un maraton. In cazul meu “succes” inseamna in primul rand sa il termin si in al doilea rand sa mai “fur” cateva minute din timpul final, astfel incat sa imi fac record personal. De fapt, cam pentru toti amatorii inseamna acelasi lucru, indiferent ca termina in 3, 4 sau 5 ore. Alergam de placere si avem nevoie de aceste concursuri pentru a ne stabili un obiectiv clar pentru care ne antrenam.

Revenind la ideea de la care plecasem, trebuie va spun ca inainte de maratonul Berlin chiar am reusit sa dorm, ceea ce mi-a prins deosebit de bine. În seara de dinainte am stat la discutii cu baietii, ne-am prins numerele pe tricouri si am stabilit recorduri de doborat a doua zi.

Noaptea a trecut repede. M-am trezit a doua zi cu mintea clara si cu pofta de alergare. Cred ca secretul alergarii unui maraton consta in a-ti convinge creierul sa accepte un astfel de efort. Cel putin la mine cam la asta se reduce toata treaba. Din punct de vedere fizic stiu sigur ca pot parcurge cei 42,2 km – mai incet sau mai repede, asta nu are nicio importanta. Te mai doare un picior, un ficat… nu conteaza, pana la urma trece. Dar daca nu esti 100% convins ca poti sa alergi atat, nu ai absolut nicio sansa sa termini maratonul. Asa ca, pe langa antrenamentele propriu-zise de alergare, foarte important este sa iti antrenezi psihicul. Inainte de Berlin am avut nevoie sa ma remotivez si ma bucur ca a dat rezultate.

M-am fortat sa mananc micul dejun. Pe de-o parte era prea devreme pentru mine, pe de alta aveam oarece emotii. Totusi, micul dejun este un punct important inainte de un concurs de anduranta, pentru simplul fapt ca iti aduce in organism o ultima portie de glucoza (bineinteles, daca mananci alimente bogate in carbohidrati) si in felul acesta iti mai protejezi un timp depozitele de glicogen, atat de valoroase pentru cursa.

Am plecat pe jos catre start. Hostelul unde stateam era relativ aproape. De fapt, acesta a fost criteriul pentru care l-am ales, si am cam luat teapa, pentru ca pe acolo totul era cam murdar si cam vechi (si cam gay, dar asta nu conta, a fost doar o constatare). In drumul nostru, din loc in loc, se organizau statiile de rehidratare. Voluntarii imbracati in galben erau peste tot. Fara ei ar fi fost imposibil sa se organizeze un concurs de asemenea amploare. In sfarsit ajungem in zona unde trebuia sa ne lasam lucrurile personale. Lume multa. Multa, multa. Insa totul e perfect organizat. Fiecare om stie exact unde sa isi lase bagajul. Abia avem timp sa facem cateva poze. Timpul trece foarte repede si trebuie sa mergem in zona de start.

Eu trebuie sa ajung in sectorul F, adica acolo unde se aglomerează cei mai multi alergatori. Timp de cateva minute ma lupt cu o mare de oameni doar ca sa intru in sectorul meu. Sunt prins ca o sardina in cutie si dus de val. Daca mi-ar fi cazut ceva din mana, n-as fi avut cum sa ma aplec sa ridic. La un moment dat primesc un calcai in genunchi, adica exact ce imi lipsea. Intr-un final ajung pe bulevard, in sectorul meu si ma relaxez. Acolo nu mai era asa inghesuiala.

Minutele trec repede. Cu putin timp inainte de start este anuntata vedeta acestui concurs, Haile Gebresselasie, marele Haile, care cu un an inainte stabilise un nou record mondial chiar aici la Berlin, unde terminase maratonul in 2:04:36.

Maratonul este un sport deosebit din multe puncte de vedere – unul dintre ele fiind chiar faptul ca un alergator amator, ca mine, poate sa alerge in aceeasi cursa cu un sportiv de talia lui Gebresselasie. E un sentiment aparte. Undeva acolo in multime o sa fiu si eu, intr-un concurs in care alearga cel mai bun maratonist al tuturor timpurilor. Mai spuneti-mi un alt sport in care se poate intampla asa ceva?

Se da startul!

Gebresselasie o rupe la fuga cu mai mult de 20 km/h. Si asa o sa o tina tot maratonul. Danut Cernat, care se infiltrase subtil in sectorul A, il urmareste cateva sute de metri, dupa care isi pierde “suflul”. Asta urma sa aflu de la el dupa cursa, pentru ca eu, în sectorul F, puteam sa beau linistit o cafeluta – abia dupa vreo 12 minute aveam sa trec si eu linia de start.

Ca de obicei, primii 10 km au fost o desfatare. Totul a mers perfect. Berlinul a fost prima mea experienta la maraton mare. Pe de-o parte este interesant sa alergi permanent inconjurat de sute de oameni, insa pe de alta, e destul de stresant pentru ca de multe ori trebuie sa incetinesti sau sa depasesti pe cineva. Per total, este totusi o experienta care trebuie traita de oricine este pasionat de maraton, dupa care poti decide daca mai mergi la maratoane mari sau te limitezi la unele mai mici.

Pentru berlinezi, maratonul este un eveniment foarte important. Ajuns la editia 35, el este privit nu numai ca pe o afacere uriasa, ci ca pe un spectacol de mare amploare. Fara sa exagerez – pe tot traseul au fost spectatori de ambele parti ale drumului, unul langa altul, uneori pe mai multe randuri. Asa ca am fost aplaudati si incurajati continuu, 42,2 km. Ceea ce este incredibil. Din loc in loc erau orchestre sau formatii de muzica – e drept ca pe acestia nu prea i-am auzit, pentru ca am obiceiul sa alerg cu propria mea muzica in urechi.

Traseul maratonului nu este neaparat unul foarte interesant. E adevarat ca te duce pe langa unele dintre cele mai importante repere ale Berlinului, insa in efortul maratonului si inconjurat de atata lume, eu unul n-am prea observat mare lucru in jur. Din fericire, profilul altimetric este foarte “prietenos”, asa ca poate fi un loc bun unde sa iti imbunatatesti timpul personal.

Dupa ce am trecut de jumatatea cursei, a inceput si greul. Nu stateam bine nici cu timpul, insa mai grav decat atat era faptul ca incepusem sa am niste vagi senzatii prin abdomen, care se amplificau din kilometru in kilometru. Incepusem sa imi plang de mila si sa ma autocompatimesc, ceea ce nu e deloc de dorit intr-un maraton. Ajunsesem pe la kilometrul 25. In dreapta mea, o doamna cu par alb, care sa tot fi avut vreo 65-70 de ani, alerga de zor, cu o figura foarte hotarata. Mi-a fost jena de lamentarile mele interioare si am fortat putin ca sa o depasesc pe “mamaie”. Am si eu orgoliul meu…

La acest maraton am experimentat si altceva nou – ceaiul cald. De obicei, in timpul unei curse simti nevoia sa bei ceva racoritor. La punctele de rehidratare – multe si bine organizate, exista o masa si cu ceai cald. A fost chiar binevenit. O alta noutate pentru mine a fost faptul ca am alergat purtand ciorapi elastici compresivi, care cica ar avea efect asupra circulatiei de intoarcere. Nu pot sa spun ca am simtit ceva particular (desi, parca m-au durut mai putin picioarele dupa cursa).

Dupa ce am scapat si de kilometrul 30, a inceput numaratoarea inversa. Pentru psihic e mult mai bine sa imi spun ca mai am 9,8,7… km, decat sa numar spre 42. Inevitabil, ma lovise oboseala si deja alergarea nu mai avea nicio legatura cu placerea. Nu stiu, poate ca altii savureaza tot maratonul, insa pentru mine tot ce e peste 30 km devine greu de suportata. Asta poate si pentru ca nu ma antrenez asa cum ar trebui, adica sa fac periodic alergari lungi, de peste 20-25 km.

Alergam cu gandul la finis. Doar atat imi mai doream, sa termin.

Nu reusisem sa imi dobor vechiul record, iar alte obiective erau mult prea departe. Cand am trecut de Poarta Brandenburgica si am vazut cat mai este pana la linia de sosire, mi-a picat fatza. Nu pentru ca nu as mai fi putut parcurge cele cateva sute de metri, ci pentru ca ceasul meu se apropia vertiginos de pragul critic de 4 ore. Am sprintat cu ultimele resurse. Cand am oprit cronometrul, imi arata 4:00:04. La naiba! Dar, atunci cand am ajuns la hostel, am primit pe sms rezultatul oficial, care era 3:59:57. Am fost atat de fericit, de parca eu doborasem recordul mondial, nu Gebre, care terminase cursa cu un timp absolut fenomenal – 2:03:59!!!

Intr-un fel sau altul tot reusisem sa imi ating obiectivul primar, acela de a nu depasi 4 ore. Cum era de asteptat, prietenii mei au terminat cu timpi mai buni decat ai mei.

Platoul din fata Reichstag-ului era plin cu alergatori care “isi lingeau ranile”. Ne-am felicitat, ne-am pozat si apoi am plecat usor spre casa, cu medaliile la gat si cu senzatia dureros-placuta de oboseala resimtita in toti muschii.

Dupa ce ne-am odihnit cateva ore, ne-am pus rochiile de bal, pentru ca undeva langa Gara de Est din Berlin urma sa se desfasoare o petrecere pentru maratonisti. In drum spre Party ne-am oprit si am mancat bine la un restaurant – aveam o foame si o sete ca de oameni care alergasera un maraton. Asa-zisa petrecere era intr-o cladire veche, un fel de hala industriala transformata in discoteca. Pe niste panze foarte mari erau proiectate imagini din timpul maratonului, in special finisul impresionant al lui Gebresselasie, fostul si actualul campion mondial. Si cam asta era toata petrecerea… Berea, si orice altceva de baut, era pe bani destul de multi. De fapt acesta a fost cam singura bila neagra pe care am dat-o nemtilor – cam zgarciti. In taxa de concurs nu au oferit mai nimic – ma refer la obiecte promotionale, suveniruri si alte mici nimicuri, care sunt totusi importante, pentru ca iti raman amintire peste ani. Un tricou banal de “finisher” costa 20 de euro. Cam in acelasi stil au organizat si petrecerea. Partea frumoasa a fost ca ne-am imprietenit cu niste scotieni simpatici si asa a trecut timpul pana la ora 11, cand urma sa vina chiar Haile.

Au urcat pe scena o buna parte dintre sportivii din top 10. Spre bucuria noastra, prima sportiva prezentata a fost chiar romanca Daniela Carlan, care a terminat maratonul pe locul 9 (in clasamentul feminin). Degeaba am strigat si am fluturat un steag tricolor – n-a fost chip sa-i atragem atentia (asa cum avea sa imi spuna la Maratonul Bucuresti, nu vedea nimic in sala din cauza reflectoarelor). Au urmat tot felul de alergatori mai putin cunoscuti (pentru mine, cel putin) si in sfarsit, cei doi campioni, Haile Gebresselasie si Irina Mikitenco (o rusoaica devenita cetatean german). Haile a spus cateva vorbe, foarte degajat si volubil, printre care si celebrul “Ich bin ein Berliner!” (adica “Sunt berlinez!” – propozitie celebra, care a fost spusa cu ani in urma de catre JF Kennedy). Scurtul sau discurs s-a invartit in jurul dorintei sale de a cobori sub limita de 2 ore si 4 minute si faptul ca o singura secunda l-a facut mai fericit ca niciodata.

Dupa care a dansat. Pentru cineva care alergase cu cateva ore inainte un maraton in 2:03:59, as putea spune ca s-a miscat destul de bine.

Adevarul este ca Gebre este un alergator incredibil si o vedeta in lumea alergarii. Daca l-ai vedea pe strada, imbracat in haine obisnuite, nu ai da prea multi bani pe el – mic, slab, negricios, nici pe departe un Fat Frumos sau un atlet care sa impresioneze prin aspectul fizic. Insa in timpul unei curse de maraton devine o forta a naturii. Timpii sai intermediari, masurati din kilometru in kilometru sunt aproape identici, ceea ce inseamna ca alearga cu viteza constanta, iar aceasta viteza este una pe care multi dintre noi n-am putea sa o mentinem nici cateva zeci sau sute de metri. Sunt foarte curios daca va mai reusi sa coboare sub acest nou record mondial. Senzatia mea este ca inca mai are resurse si poate ca ar fi putut sa coboare si mai mult, insa isi lasa niste secunde “de rezerva” pentru noi recorduri (care inseamna nu numai glorie, ci si foarte multi bani – apropo de asta, imediat ce a terminat cursa, a fost preluat de catre directorul maratonului si in spatele lor a aparut de undeva un panou cu siglele tuturor sponsorilor).

Daca m-ar intreba cineva daca merita alergat maratonul din Berlin, i-as raspunde “cu siguranta, da”. Are (aproape) toate calitatile unui concurs excelent organizat, incepand cu serviciile oferite sportivilor si pana la atmosfera de sarbatoare. Pe de alta parte, “excursia” la Berlin nu este prea costisitoare (exista low-costuri, hosteluri rezonabile, mancarea este la fel ca la noi, iar pentru transportul public exista abonamente convenabile). Din punct de vedere turistic, Berlinul nu este neaparat un oras extraordinar, insa are o multime de puncte de interes, istorie interesanta si “vizibila”, oameni prietenosi si amabili si bineinteles, civilizatia vestica prezenta in toate cele.

Daca vreti sa vedeti poze de la acest maraton click aici.

Imi place sa stau de vorba cu oameni care au aceleasi pasiuni ca si mine. In mod special cu maratonisti. Ma regasesc in ei.

Danut este politist, alearga de 20 de ani si a participat la 35 de maratoane. Va invit sa cititi un interviu cu Danut Cernat

Simpatic. Animatie Pixar, cu robotzei indragostiti si mesaj ecologist.

Relaxativ (cum ar zice cei de la Radio Guerilla).

Pentru cei care nu stiu, Maratonul New York este cel mai mare maraton din lume si in acelasi timp cel mai mare concurs pentru amatori. Poate stiati asta, dar aproape sigur nu stiati ca el a fost organizat pentru prima data in 1970 de catre un roman. Fred Lebow s-a nascut la Arad in 1932, a emigrat in SUA si a dat lumii maratonul ca sport de masa. A organizat maratoane in New York pana in 1992 cand a murit de cancer. De asemenea, a fost consultant pentru alte multe maratoane internationale.

Azi a fost un reportaj pe TVR1 din care am aflat si eu toate aceste lucruri. Este impresionant sa aflam ca un roman a generat un fenomen atat de important, cum este maratonul. In aceeasi masura, este dezamagitor sa constat ca noi romanii nu ne cunoastem valorile.

Aceasta este statuia lui Lebow, care se gaseste in New York si este adusa la linia de sosire a fiecarei editii a maratonului.

Pe Grizon l-am cunoscut online – in timp ce ma tragea de urechi pentru un post in care imi varsam naduful impotriva nostalgicilor comunismului si se intelegea oarecum ca am ceva cu batranii in general. Dupa ce am lamurit situatia – n-am absolut nimic cu cei in varsta, dar pe securisti si lingaii regimului ceausist i-as juca in picioare – am devenit prieten cu Viorel, care s-a dovedit a fi un pasionat de alergare, asa cum sunt si eu.

Omul are 53 de ani, este bunic si alearga maratoane. Ar fi putut sa fie un supraponderal fumator si sedentar, bolnav de toate cele, insa in urma cu cativa ani a decis ca nu acela este drumul lui.

L-am rugat sa imi dea un interviu pentru maraton.info.ro. Initial a scartzait, ca cica nu e reprezentativ, nu are cine stie ce rezultate etc etc. Ba din contra! Este foarte reprezentativ si de dat exemplu (evident, pozitiv). Este genul de alergator pentru care am infiintat Ro Club Maraton si pentru care ne agitam sa facem ceva.

Asadar, va recomand sa cititi interviul cu Grizon, publicat pe siteul clubului nostru.