Dermocosmeticele nu mai sunt un lux – au devenit o normalitate pentru persoanele constiente de importanta ingrijirii sanatoase a pielii si parului.
Gama dermatologica pentru piele sensibila SEBAMED pH 5.5 cuprinde produse fara parabeni pentru curatarea si ingrijirea sanatoasa a pielii intregului corp si a parului, chiar din prima zi de viata a bebelusului si pana la cele mai inaintate varste.
N-am stat pe ganduri cand am fost rugat sa promovez acest concurs pe www.maraton.info.ro, insa am chibzuit mult inainte sa ma inscriu. Nu am experienta cu cursele montane. Sunt un alergator de sosea. Totusi multi dintre prietenii mei si colegii de club merg la astfel de concursuri, asa ca am zis ca as putea sa incerc si eu. Am inceput cu Ecomarathon la Moieciu, unde am alergat crosul de 14 km si mi-a placut. Aici la Cheia, am avut sansa sa alerg un semimaraton montan. Sunt inca prea “mic” pentru un maraton intreg.
De fapt, nu ma sperie efortul, urcatul sau muntele in sine, ci am o temere pe care o voi marturisi public – mi-e frica sa nu ma ratacesc Asta e. Am o problema cu simtul orientarii si gandul ca as putea sa o iau aiurea pe creasta muntelui, m-a facut sa stau in cumpana daca sa merg pe Ciucas sau nu. Am ales sa “da” si nu voi regreta niciodata. Ca sa o spun de la inceput, e cam greu sa te ratacesti pe acolo, pentru ca nu sunt prea multe drumuri marcate, iar marcajele sunt foarte clare si bine facute.
Asa ca iata-ma impreuna cu fetele la Cheia, o statiune pe care o stiu din copilarie, pentru ca mi-am petrecut verile la Maneciu Ungureni, comuna de care tine si Cheia din punct de vedere administrativ. Am avut bucuria sa regasesc o statiune bine intretinuta si cu destul de multi turisti. Insa nu statiunea conteaza prea mult, ci ceea ce este in jurul ei, respectiv muntii Ciucas, care sunt incredibili.
Ca de obicei, in noaptea de dinaintea cursei am dormit pe unde scurte din cauza emotiilor. Cu o seara inainte fusesem la sedinta tehnica, din care nu intelesesem mare lucru – se auzea prost, iar hartile respective nu imi spuneau mare lucru.
Dimineata zilei de sambata era superba. Soare, senin, muntii se vedeau clar in zare. M-am echipat de lupta, respectiv cu noul meu hydro-bag (adica un rucsacel care are si o punga cu o teava, in care iti pui apa sau altceva si bei in timpul cursei) si betele de trekking (fara de care as fi murit la urcare). Eram si eu in randul lumii cu aceste accesorii, printre atati alergatori montani. Doar pantofi speciali de trekking nu mi-am luat, si le-am cam simtit lipsa, mai ales la coborare.
Ne-am adunat la start, unde m-am intalnit cu o multime de cunoscuti, printre cei 350 de concurenti. Eu eram pregatit sa filmez cu o camera foto compacta, lucru pe care l-am si facut. Oricum nu ma interesa prea tare timpul pe care urma sa il scot. E clar ca am pierdut niste (zeci de) minute bune oprindu-ma sa filmez, sa scot si sa bag aparatul etc. Dar eu zic ca a meritat si acum am o amintire frumoasa a acelei curse.
Dupa vreo 2 km de alergare pe sosea si prin padure, pe plat, a inceput corvoada. Adica am urcat cam 1 km in altitudine. Panta a fost nemiloasa. Daca nu aveam betele, probabil ca imi dadeam sufletul pe acolo (exagerez, bineinteles, ca doar eram inconjurat de o multime de alergatori fara bete). Multele zile de ploaie isi lasasera amprenta – noroi gros, dar cel putin nu foarte moale. Am urcat o portiune lunga de cativa kilometri prin padure. Pe aici nimic spectaculos, dar la un moment dat am iesit pe creasta. De aici a inceput frumusetea. Am urcat pana la 1883 metri si apoi am mers pe creasta. Nu am cuvinte sa descriu frumusetea peisajului. Mi-ar trebui mult mai mult talent literar, asa ca las imaginile sa vorbeasca.
Am fost permanent inconjurat de alergatori, asa ca nici vorba de teama de ratacire. Dupa vreo 8-9 km mi s-au terminat rezervele de apa din rucsac. Intalnirea cu primul punct de control a fost o usurare. Am “supt” vreo 5-6 pahare de bautura de rehidratare Sponser si am simtit cum mi se incarca bateriile. Asta mi-a folosit pentru coborare, care a fost lunga si dureroasa. Cand vezi atata panta, iti vine sa iti dai drumul pe ea si sa alergi ca nebunul. Ok, o poti face daca esti un alergator montan cu experienta si ai incaltari adecvate. Doar ca eu nu puteam bifa nici una, nici alta. Riscam sa cad in bot sau sa imi sucesc picioarele pe vreo piatra. Asa ca am coborat cu grija si cu sprijin in bete. A nu se intelege ca mergeam ca un batranel in baston – am alergat destul de tare, insa nu la fel ca Adi Bostan, castigatorul maratonului, care a trecut la un moment dat pe langa mine ca rapidul prin gara. Zburda pe o panta abrupta, fara bete, fara ezitare si se indrepta spre finalul maratonului, pe care l-a terminat cu mult inainte ca eu sa termin proba de semi. No comment. Adica, ba da: bravo Adi!
In fine, dupa destul chin (placut) ajung la Cabana Muntele Rosu unde mai bag niste apa si plec pe ultimii kilometri. Ma mai depaseste alta capra neagra, respectiv Gabi Solomon, impreuna cu alti maratonisti zglobii. Eu, usor sa nu ma rup, filmand din cand in cand, transpirat rau de tot.
Ultima bucata, cateva sute de metri de sosea, mi-a adus aminte cum se alearga cu adevarat. Carmen si Antonia ma asteptau la linia de sosire, dupa 4 ore si 11 minute de alergare pe munte. Mi-ar fi placut sa imi atarne o medalie de gat (cea de participare, bineinteles), dar ca organizatorii nu au mai avut fonduri si pentru asta. Oricum, toata admiratia pentru efortul lor. Le-a iesit foarte bine acest concurs si stiu ca au muncit mult ca sa fie totul ok.
Seara am mers la festivitatea de premiere, unde multi dintre cunoscuti au urcat pe podium. Ca de obicei, Victor a castigat semimaratonul. Eu am fost la jumatatea clasamentului la categoria mea. Daca nu as fi filmat, probabil eram ceva mai in fata. Dar nu imi pare rau.
Am terminat si cea de-a 6-a editie a concursului “Da jos burta!”, organizat de Men’s Health. Rezultatele sunt excelente, concurentii sunt mult mai usori si in forma, iar noi suntem multumiti.
L-am descoperit pe Desmond Morris in urma cu multi ani, cand am citit (absolut din intamplare) “Maimuta goala”, o carte fascinanta, care mi-a deschis apetitul pentru etologie. Etologia este stiinta care studiaza comportamentul animal. Extrem de interesant, mai ales atunci cand subiectul este animalul numit “om”.
Desmond Morris a “tradus” etologia intr-un limbaj mai accesibil, pe intelesul tuturor si are talentul sa ne deschida ochii asupra unor aspecte din viata noastra obisnuita, pe care uneori le observam si ne intrebam de ce procedam asa, de ce ne comportam intr-un anume fel si de unde provin astfel de “apucaturi”.
“Zoomenirea. Un studiu clasic despre animalul urban” este o carte scrisa cu vreo 30 de ani in urma, tradusa in zeci de limbi si vanduta in milioane de exemplare. Acum a ajuns si pe la noi. Am aflat despre ea din campania pe Radio Guerilla.
Am citit-o pe nerasuflate. Este deosebit de interesanta.
Credeati cumva ca traiti in “jungla urbana”? Morris o sa va demonstreze ca de fapt traiti intr-o mare gradina zoologica.
Iata prezentarea cartii, asa cum au facut-o cei de la Editura Art:
Distanţa dintre animalele de la zoo şi oamenii din oraşe nu este la fel de mare cum ar părea la prima vedere. În cuşti sau în junglele de beton, maimuţa (mai mult sau mai puţin goală) se vede nevoită să se adapteze noilor reguli de convieţuire.
În schimbul hranei, siguranţei şi îngrijirilor medicale, atât animalele de la zoo, cât şi locuitorii junglelor de beton primesc, sentimentul de izolare şi plictiseala, venite la pachet cu o radicală transformare a relaţiilor sociale. La fel ca primatele, oamenii lumii civilizate nu cunosc stresul şi violenţa decât din spatele gratiilor mai mult sau mai puţin vizibile.
Din acest studiu, scris de zoologul-pictor cu îndelungată experienţă în cercetarea mamiferelor de la London Zoo, afli cum şi de ce se aseamănă şefii triburilor babuine cu mai marii ierarhiilor umane, dar şi cum super-sexul a devenit una dintre principalele probleme ale super-maimuţei urbane.
“Nu trebuie să comparăm locuitorul oraşului cu un animal sălbatic, ci cu un animal captiv. Animalul uman modern numai trăieşte în condiţiile naturale ale speciei lui. Capturat, însă nu de vreun colecţionar, ci de propria sa inteligenţă sclipitoare, s-a aruncat singur într-o uriaşă menajerie agitată, unde este într-un continuu pericol de a ceda tensiunii” scrie Desmond Morris.
Sambata am fost la Brasov, la crosul de caritate “Alearga TU pentru EI!”. Crosul este organizat de Hospice – Casa sperantei, o organizatie care strange fonduri pentru persoane cu boli incurabile, in special copii.
Crosul a fost destul de reusit, desi lumea nu s-a inghesuit sa vina. Mai jos, cateva imagini de la Brasov:
Aici este un material mai vechi, filmat in noiembrie anul trecut in Parcul IOR, la una dintre alergarile noastre de grup. Pana acum n-am gasit timp sa ma ocup de acest material, dar uite ca totusi l-am rezolvat:
Pe durata verii alergarile noastre sunt mai “subtiri”, pentru ca lumea este plecata prin concedii, insa sunt sigur ca de la toamna vom fi tot mai multi la antrenamente.
N-am mai fost intr-un concediu clasic de foarte multi ani. Cand zic “clasic” ma refer la genul acela de concediu in care te duci intr-un loc – la mare, la munte, la bai etc, si zaci acolo, incercand sa iti incarci bateriile pentru inca un an de tras la jug. Nu agreez genul acesta de concediu, desi are si el farmecul lui. Mie imi place sa calatoresc, sa vad lucruri noi, sa ma incarc cu amintiri, nu sa zac pe o plaja si sa beau bere.
Dar uite ca anul acesta am incercat si aceasta experienta.
Ca sa trec direct la subiect – am fost in Turcia la un “olinclusiv” si sunt lucruri care merita povestite, si bune si rele.
Ne-am lasat “sedusi” de faptul ca niste prieteni, impreuna cu prieteni de-ai lor, toti cu copii mici ca si noi, s-au inscris undeva prin martie la un sejur destul de convenabil ca pret. Desi plecarea era la doar o saptamana de la intoarcerea din Stockholm, am zis ca poate ar fi cazul sa mergem si noi “ca familia”, macar sa vedem daca altadata o sa ne mai trebuiasca asa ceva.
Impreuna cu ONE Fitness, sala Dianei Oprea, organizez in perioada 4-18 iulie un concurs pentru cititorii siteurilor mele.
Daca ti-ai propus sa mergi la sala si vrei sa incepi intr-un loc deosebit, alege ONE Fitness. Noi iti oferim prima luna gratuita, daca te vei numara printre castigatorii concursului.
Istoria vasului “Vasa” a fost scurta si lipsita de glorie. In august 1628 a fost lansat la apa, insa dupa numai 1500 metri s-a inclinat lateral, a luat apa pe la ferestrele speciale pentru tunuri si s-a dus direct pe fundul Marii Baltice.
Game over.
Si asa ar fi putut ramane, daca suedezii n-ar fi fost atat de destepti incat sa transforme un esec, intr-un mare succes – astazi, Muzeul Vasa este unul dintre cele mai interesante si vizitate muzee din Stockholm.
Vasa a fost cel mai mare vas de razboi din lemn construit vreodata. Trebuia sa fie perla flotei suedeze a acelor vremuri, doar ca au existat greseli in proiectarea lui, mai bine zis, regele de atunci a vrut mai multe tunuri si au fost modificate proiectele originale. Astfel, vasul a devenit prea greu in partea superioara si s-a rasturnat. Puteti citi mai multe detalii pe siteul muzeului.
Vasul a fost recuperat cu multe eforturi prin 1980, iar muzeul povesteste aceasta aventura deosebit de interesanta. Vasul a fost reconditionat si este impresionant. Nu se poate urca pe el, insa muzeul are 6 nivele, astfel incat poate fi vazut foarte bine. Pe langa vasul in sine, muzeul are o multime de expozitii conexe despre felul cum a fost scos la suprafata, despre modul cum se construia un astfel de vas, despre viata suedezilor din acea vreme, despre viata pe o corabie (multe obiecte originale recuperate), despre tehnologiile folosite la reconditionarea si conservarea lui (a revolutionat practic aceasta ramura) si despre tehnicile de reconstituire a fetzelor umane pornind de la schelet (pe vas au murit vreo 30 de marinari).
Daca ajungeti vreodata la Stockholm, neaparat sa va faceti timp pentru acest muzeu (si sa va alaturati unui ghid gratuit).
Asta e. Am o problema cu simtul orientarii si gandul ca as putea sa o iau aiurea pe creasta muntelui, m-a facut sa stau in cumpana daca sa merg pe Ciucas sau nu. Am ales sa “da” si nu voi regreta niciodata. Ca sa o spun de la inceput, e cam greu sa te ratacesti pe acolo, pentru ca nu sunt prea multe drumuri marcate, iar marcajele sunt foarte clare si bine facute.
